Sistemul nostru solar se afla spre periferia Galaxiei din care facem parte si pe care o percepem ca o banda luminoasa – Calea Lactee – ce traverseaza cerul si care este, de fapt, aglomerarea celor  aproximativ 200 de miliarde de stele care o alcatuiesc. Raza galaxiei este de aproximativ 50 de mii ani lumina, iar Soarele se afla la aproximativ 28-30 de mii ani lumina de centrul ei.

Pe cerul instelat al noptilor senine doar cinci planete sunt vizibile cu ochiul liber (Mercur, Venus, Marte, Jupiter si Saturn) si pot fi detectate dupa faptul ca ele isi schimba mereu pozitiile si traiectoriile (in raport cu stelele fixe) in rastimp de saptamani si luni. Toate celelalte puncte luminoase observabile cu ochil liber sunt stele care apartin galaxiei noastre.

In februarie-martie 2012, planetele Jupiter si Venus, cele mai stralucitoare planete, se pot observa, de la o seara la alta, apropiindu-se tot mai mult una de cealalta pentru a intra in conjunctie. Ele apar dupa apusul Soarelui. in directia vestica, ajungand la distanta minima pe 12-14 martie, apoi se vor departa iarasi. Momente frumoase vor fi si in perioada 24-26 februarie cand Luna Noua se va afla in apropierea lor. La sfarsitul lunii iunie, Jupiter si Venus pot fi admirate iarasi impreuna, insa de data asta in directia estica, inainte de rasaritul Soarelui.

Venus este cunoscuta ca Luceafar-de-sera sau Luceafar-de-dimineata deoarece nu se departeaza niciodata prea mult de Soare. Desi mult mai mica decat Jupiter, este cea mai stralucitoare planeta de pe cer, fiind mult mai apropiata si de Pamant si de Soare.

Pe 6 iunie se întâmplă cel mai important eveniment astronomic al lui 2012: tranzitul lui Venus peste discul Soarelui. Tranzitul se va desfasura intre orele 5:30 si 7:55 (ora Bucurestiului). Astfel, vom putea vedea Soarele cu discul negru al planetei Venus în fața sa. Este un spectacol rar (se va repeta peste 122 de ani) in care putem sa percepem in mod direct (dar cu ochelari de protectie) marimea aceastei planete care, de obicei, ne orbeste cu lumina pe care o reflecta de la Soare.

In conditii de foarte buna vizibilitate, fara ajutorul aparatelor de observare, pe intreaga bolta cereasca se pot distinge peste 6.000 de stele. Cele mai luminoase au fost urmarite, catalogate, studiate si au primit denumiri inca de acum cateva mii de ani. Pentru ca pareau sa aiba pozitii fixe si pentru ca realizau pe cer anumite forme si structuri care inflacarau imaginatia oamenilor, stelele mai importante au fost legate cu linii imaginare, grupate in 88 de constelatii sub diverse denumiri. Apropierea dintre stelele unei constelatii este numai aparenta, dupa cum apar ele in planul nostru vizual, deoarece in realitate ele sunt la distante foarte diferite atat unele fata de altele cat si fata de Tera. Cele 88 de constelatii au forme si intinderi diferite si impart bolta cereasca in tot atatea zone ce pot constitui repere pentru orice punct din spatiu.

Stelele nu sunt atat de fixe cum par; ele se deplaseaza in spatiu ca si Soarele, dar din cauza distantelor colosale, miscarea lor pare foarte lenta asa incat, abia dupa aproximativ 70 de ani isi schimba pozitia cu un grad, iar cele mai indepartate sunt si cele mai lente. Constelatiile isi schimba astfel si pozitia si forma dupa perioade mari de timp.

Exista constelatii care sunt vizibile tot anul (Ursa Mare, Ursa Mica etc.), insa altele, aflandu-se pe eliptica, pot fi vazute doar in anumite perioade ale anului (Racul, Balanta, Capricornul, etc.) si acestea au fost puse in legatura cu schimbarile perioadice care au loc pe Pamant, cu anotimpurile, cu zodiile astrologice. Unele constelatii se vad numai in emisfera nordica a Pamantului, altele doar in cea sudica; la ecuator exiata cel mai cuprinzator loc de observare.

Stelele au fost clasificate dupa gradul de luminozitate, cele mai stralucitoare sunt notate cu magnitudinea -1, cele mijlocii cu +2, +3, iar cele mai slabe, care nu pot fi vazute cu ochiul liber au o magnitudine peste +6. Cea mai stralucitoare stea, Sirius are magnitudinea –1,58; nu este printre cele mai mari, insa este relativ mai apropiata de noi. Este greu de stabilit care este cea mai mare stea, observabila de pe Tera, deoarece se descopera mereu altele mai mari; se pare ca VV Cephei este una dintre cele mai mari, cu un diametru de pana la 1900 ori diametrul Soarelui. Comparand steaua supergigantica KW Cygni (cu diametrul de aproape 1500 de ori mai mare decat al Soarelui), cu o magnitudine peste +10, deci neobservabila fara aparate optice pentru ca se afla la o mare distanta de noi (aprox. 5000 ani lumina) cu steaua Betelgeuse din Alpha Orion care apare pe cer mult mai stralucitoare (magnitudinea +0,50), desi nu are dacat de 820 de ori diametrul Soarelui, intelegem cat de inselatoare sunt aparentele.

Absolut toate stelele observabile – cu sau fara aparate optice – apartin galaxiei noastre, iar cele mai stralucitoare au primit, din timpuri stravechi cate un nume aparte: Sirius, Canopus, Vega, Capella, Arcturus etc.

Constelatiile ecuatoriale sunt cele care acopera ecliptica, cele 12 constelatii zodiacale cunoscute (Berbecul, Taurul, Gemenii etc.) plus a 13-a, Ophicus (care este o prelungire a constelatiei boreale). Constelatiile zodiacale au intinderi diferite si pozitii schimbate fata de cele pe care le aveau in urma cu 2-3-6 mii de ani. Gradele pe care le ocupa in cercul simbolic zodiacal, sunt conventional stabilite si interpretate din punct de vedere simbolic.

Se pare ca astronomia isi are inceputurile in Mesopotamia antica, in urma cu 6-7 mii de ani. Interesul crescut pentru observatiile astronomice se datoreaza faptului ca a existat de timpuriu credinta in legatura dintre pozitia astrelor si evenimentele din viata oamenilor. Astronomia si astrologia au fost practic identice in Europa pana, aproximativ, in anul 1750.