“În acea nemarginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata,
Ca-ndaratu-i si-nainte-i întuneric se arata.”

(M.Eminescu – Scrisoarea I)

Este departe epoca lui Johannes Kepler (1571-1630) care, desi a descoperit legi importante ale miscarilor planetare, se straduia sa demonstreze (in lucrarea “Misterium Cosmograficum”) geometria perfecta a Universului pe baza unor sfere si poliedre perfecte. Era atat de increzator in invariabilitatea cerului si ca planul divin al lui Dumnezeu nu poate fi decat perfect matematic, incat, nici nu a vrut sa creada in aparitia supernovei (SN 1604) care stralucea pe cer in 1604. Cu toate acestea, Kepler ramane o figura importanta in istoria stiintei, contribuind la propagarea si certificarea teoriei heliocentrice a lui Nicolaus Copernic, la modernizarea cercetarilor stiintifice prin munca sa de astrofizician, matematician si chiar astrolog.

In Universul cunoscut, la nivel macrocosmic, materia este organizata in aglomerari distincte – galaxiile – socotite, cu aproximatie, la un numar de  1011  (numai in sfera noastra de observatie). Unele  sunt mai mari (galaxiile gigant) sau mai mici (galaxiile pitice), cu diametre cuprinse intre cateva mii si cateva sute de mii de ani lumina, iar distantele dintre ele variaza (cateva milioane de ani lumina).

Galaxiile se rotesc in jurul centrului lor galactic, care este mai dens, cu intreg continutul lor de stele, nove, supernove, pulsari, nebuloase, planete, comete, meteoriti, praf cosmic si, probabil, gauri negre. In afara de aceasta miscare de rotatie s-a mai observat si o deplasare in spatiu asa incat cele mai multe dintre galaxii continua sa se distanteze, insa altele par sa se aproprie si chiar sa se contopeasca una cu cealalta.

De fapt, exista o varietate surprinzatoare in sistemele de organizare a materiei spatiale asa incat este o munca dificila pentru studierea, clasificarea si elaborarea unor legi  universal valabile pentru fenomenele uimitoare ce pot fi observate in spatiul extraterestru si pentru determinarea unor directii de evolutie in timp a Universului. De curand au fost detectate galaxiile ultrarosii, iar acum se cauta explicatii pentru existenta lor. Se continua scanarea boltii ceresti cu cele mai avansate instrumente optice si ne asteptam la noi descoperiri.

Asa cum ne uimeste varietatea formelor de viata de pe planeta noastra, tot asa de surprinzatoare sunt formele pe care materia le creaza in macrocosmos printr-un proces continuu de transformare. Daca studiem doar planetele din sistemul nostru solar ne confruntam cu dificultati de cosmologie si suntem nevoiti sa acceptam teorii cat de cat logice dar putin satisfacatoare cu privire la modul in care s-au format. Daca Mercur, Venus si Marte sunt asemanatoare ca structura, din roca si metale, dincolo de ele se afla gigantii gazosi, alcatuiti din gheata, amoniac si gaz metan: Jupiter, Saturn, Uranus si Neptun.

Uriasul Jupiter (are de 318 ori masa Pamantului) este alcatuit aproape in totalitate din hidrogen (lichid), avand la suprafata o temperatura de -148 grade C, insa are 64 de sateliti alcatuiti din materie densa.

Primii doi sateliti ai planetei Jupiter, Ganimede si Callisto au la suprafata cruste de gheata si roca, insa Io, al treilea ca marime (3637 Km in diametru), starneste mirarea pentru ca, spre deosebire de ceilalti confrati ai sai, este foarte fierbinte, plin de vulcani activi si lacuri de piatra lichefiata. Lava fierbinte este aruncata in spatiu la cateva sute de kilometri de catre acest planetoid, putin mai mare decat Luna. Un camp electric extrem de puternic (cu o tensiune de 400 de mii de volti) ce leaga planeta Jupiter de satelitul Io genereaza fenomenele uimitoare de la suprafata celor doua corpuri ceresti.

Triton, unul dintre cei 11 sateliti ai lui Neptun, are si el o ciudatenie: orbiteaza in directie inversa fata de rotatia proprie. Se pare deci ca sistemul solar s-a format in mai multe etape si este produsul mai multor evenimente transformatoare, despre care se pot face doar supozitii.

Intre Marte si Jupiter este centura de asteroizi, peste 100 de mii, intre care se evidentiaza Ceres, ridicata la “rangul” de planeta pitica. Dincolo de Neptun se afla centura lui Kuiper cu miliarde de corpuri ceresti, de natura stancoasa, numite transneptuniene, intre care Pluton este al doilea ca marime, dupa Eris (cu satelitul sau Dysnomia) apoi si altele descoperite de curand si foarte studiate in prezent. Interesant este faptul ca multe au si sateliti, ceea ce denota ca au fost supuse unor coliziuni si au suferit transformari.

Planetoidul Chiron este un corp ceresc atipic, un asteroid-cometa, avand si o orbita excentrica.

La marginea sistemului solar este Norul Oort alcatuit din miliarde de corpuri inghetate, posibile comete. Planetele sunt greu de studiat deoarece au dimensiuni mici si nu au lumina proprie asa ca se fac in continuare cercetari in spatiul apropiat pentru a se putea intelege cum s-au creeat si cum evolueaza in timp.

Sistemul nostru solar nu poate fi un model repetabil decat intr-o mica masura pentru ca stelele au infinite marimi, compozitii, densitati, varste, pozitii si vecinatati, iar, dupa cate observam doar in apropierea noastra, planetele si satelitii lor au variate infatisari.

In galaxia noastra se pot observa de la stelele subpitice la cele supergigantice si mega gigantice, de la cele tinere la cele pe cale de disparitie, de la stelele simple la cele duble, triple, multiple, roiuri, etc.

Galaxiile par organizate in grupuri mai mici (de aproximativ 50) sau mai mari, formate din mii de galaxii (clustere), iar aceste grupuri formeaza superclustere, adica mari colectii de galaxii legate intre ele de forta de gravitatie. Progresul in tehnologia aparaturii de observare a dus la descoperirea recenta a unui “zid de galaxii” la o departare atat de mare incat pune la indoiala calculele privind teoria cosmogonica.

Teoria Bing-bang nu mai face fata atator noi dileme si descoperiri care nu pot sustine in totalitate ideea că Universul a apărut în urma unei explozii incandescente de energie şi materie. Data la care se calculase la un momentdat nasterea Universului, initierea expansiunii materiei comprimate, nu se potriveste cu descoperirea unor galaxii mult mai vechi decat se presupune ca a fost momentul de Big-bang, adica in urma cu 13-14 miliarde de ani. Varsta “zidurilor de galaxii” descoperite recent este inca incerta, dar unii o estimeaza la 80-100 de miliarde de ani. Intr-un Univers infinit, teoria Big-bang-ului poate fi acceptata numai partial, adica pe un spatiu limitat; in prezent se vehiculeaza ipoteza existentei “universurilor paralele”.

“Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbra-n întuneric,
Caci e vis al nefiintei universul cel himeric…”